Centrul Armonia

Dezvoltare personală,

consiliere & psihoterapie

Stăm de ceva timp într-o stare care variază de la Oare ce va fi? și Cum o să ne afecteze? la Cât de rău va fi sau Nimic nu va mai fi la fel. În această stare de pierdere a normalității (normalitate înțeleasă ca firescul din viața fiecăruia), dacă ne uităm la cele 6 etape ale durerii despre care vorbește David Kessler negare, furie, negociere, depresie, acceptare și găsirea unui sens, fiecare a trecut prin câteva și are printre apropiați persoane la care poate identifica unele dintre aceste stări.


Mai mult de atât, sunt zile în care cel mai probabil trecem dintr-o starea în alta, pentru ca a doua zi să reluăm procesul. Uneori ne spunem chiar Va trece asta și vom reveni la normal, cu o doză de optimism care neagă complexitatea și efectele perioadei prin care trecem. Și printre toate, ca un liant deloc de neglijat, apare tânguirea, un amestec de plictiseală și plânset, de lehamite și nevoie de susținere, ca exprimare a neputinței de a controla întâmplările și a dorinței ca cineva să-ți asculte tânguirea, să-ți valideze starea, dreptul la a fi nemulțumit/copleșit de această situație care ne-a limitat libertatea și ne-a dat viața peste cap. Copilul obișnuit să se întâlnescă cu prietenii la joacă, adolescentul din generația absolvenților cu ultimul clopoțel în „camera zoom”, studentul căruia îi e dor de atmosfera facultății, partenerul cu incertitudinea profesională, fiecare are propriile probleme ce par fără sfârșit:
Nu se mai termină...
M-am săturat...
Sunt plictisit...
Nu-mi spune ce să fac/ cât să mănănc...
Tocmai mie trebuia să mi se întâmple....


Să le răspunzi cu optimism Dar, uite suntem bine ... facem..., avem..., reușim... va fi bine... îi va duce mai degrabă în zona de vinovăție (hmm, suntem totuși bine și eu mă plâng), decât în zona de siguranță emoțională de care au nevoie.

În vremurile acestea, tânguirea poate fi o bună metodă de alinare dacă reușim să creăm un spațiu de ascultare unul pentru celălalt activând, pe rând, lentila empatiei și acceptării, fără umbrela rațiunii. Practic, dacă știm că putem să ne exprimăm sentimentele de neputință și frustrare ori de câte ori simțim nevoia, starea de tânguială ne duce într-o zonă de confort, ne duce către ceea ce știu și pot să fac (de când eram copil) astfel încât să îi controlez și pe ceilalți (apare o reacție la comportamentul meu = oricum ar fi, primesc atenție).


Pentru cei mici, putem crea chiar un suport pe care să-și poată exprima grafic nemulțumirea acumulată și pe care să-l lăsăm la vedere, ca pe ceva exterior, permis și acceptat.


Pe măsură ce descărcăm neputința și frustrarea într-o zonă de siguranță, în lipsa judecății celorlalți, primind validarea propriilor emoții împărtășite, pe lângă un climat relaxat în mediul nostru, fiecare își poate recăpăta energia acțiunii, fără tendința de autosabotare prin găsirea
scuzelor pentru a nu face nimic.

 

Plânsetul Pandemic

08 mai 2020

Publicat de Daniela Militaru

Copyright 2020 - Societate Civilă de Psihologie "Militaru & Co." & Centrul Armonia

Toate drepturile rezervate.

Tu când vrei să faci primul pas către tine?

Contactează-ne acum!